Search Results

La granița cu Grecia, în sud-vestul Macedoniei de Nord, se află Parcul Național Pelister, un loc de o frumusețe aparte. Varietatea reliefului, cu o sumedenie de piscuri, văi, circuri glaciare, aflate la înălțimi de peste 2000 m și datând din epoca glaciară, au făcut ca o zonă de aproximativ 12500 kmp să fie declarată Parc Național în 1948. Regimul pluvial este bine conturat în această arie, numeroase izvoare alimentând râurile ce se scurg pe pantele munților. Două lacuri, supranumite si Ochii Pelisterului, se află la înălțimi de peste 2100 m: Lacul Mare (2218 m) și Lacul Mic (2180 m). Interesant de menționat este că aproximativ 42% din speciile sălbatice ale Macedoniei de Nord se află în aceasta arie protejată. Iar în ceea ce privește flora, deosebit este Molika sau pinul cu cinci ace, specie de pin unică în Peninsula Balcanică, datând din Terțiar. Am avut ocazia să escaladez muntele Baba, al treilea munte ca altitudine din Macedonia de Nord, cu al său vârf Pelister, aflat la 2601 m altitudine, în august 2019. Ceea ce iese în evidență este conglomeratul de stâncă și lespezi masive ce alcătuiește o mare parte din suprafața acestui munte. Multe dintre lespezi fiind nesigure, mișcându-se la fiecare pas, ne-au obligat la o foarte mare atenție în abordarea traseului, orice pas greșit însemnând un pericol de alunecare în prăpastie. Peisajele ce ni se dezvăluiau pe masură ce urcam, ne tăiau răsuflarea. Fotografiile sunt elocvente. Vremea ne-a fost aliat, jocul dintre formațiunile noroase și soarele arzător descoperind privirii panoramele spectaculoase. Vârful aflat la 2601 m și vremea însorită au dat ocazia obiectivului aparatului foto să surprindă peisaje și culori de excepție, cuprinzând și Lacul Ohrid aflat la granița cu Albania și aproape de Grecia de Nord. La întoarcere, am staționat și înnoptat în Orașul Consulilor din Macedonia de Nord, fermecătorul Bitola. Fost centru diplomatic și cultural al Imperiului Otoman din Balcani, Bitola ne-a atras mai ales cu al său Bazar vechi, important centru comercial, care și astăzi ni se dezvăluie cu un aer oriental și enigmatic. Am rătăcit pe străzile pietruite, admirând arhitectura caselor vechi și cafenelele cu specific oriental, învăluite în fum de narghilea. Muzeul din Bitola este fosta Academie Militară Otomană. Aici a fost student un faimos personaj din istoria contemporană a Turciei și anume Mustafa Kemal Ataturk. Cu deosebit regret, ne-am luat rămas bun de la aceasta zonă de o frumusețe aparte și încărcată de istorie.

Crama Lacerta este situată în zona Dealu Mare, Buzău și este înconjurată de podgorii pe o suprafață de 82 de hectare, având potențialul cel mai ridicat în obținerea vinurilor roșii din România. Zona viticolă pornește de lângă Ploiești la Izvorani și ține până dincolo de Buzău. Podgoria se întinde pe o zonă 75 de km lungime și de 5-15 km lățime. Pe această suprafață întinsă, multe vii au panta spre sud și spre est, beneficiind astfel de foarte multe ore de soare. De asemenea, toti ceilalti factori de climă (vânt, umiditate, precipitații, "expoziție" solară) și tipul de sol sunt favorabili producției de vin roșu în proporție de 68% (2/3 din totalul producției). Ca și politica abordată, aceasta se concentrează pe calitate în detrimentul cantității mai mici de struguri, limita în producția la hectar fiind în jur de 7,5 t. Recoltarea se face manual, după ce în luna iunie se triază ciorchinii în așa fel încât să rămână doar cei sănătoși, iar cei care nu au fructificat omogen să fie tăiați. Rămân doar 10-12 ciorchini omogeni pe o plantă. Doisprezece soiuri diferite sunt recoltate în perioada septembrie-octombrie, eșalonat. Se procesează până în 600 t pe an, în campania de toamnă. Vinul alb se obține prin fermentarea mustului alb. Vinul roșu are nevoie de 2 săptămâni de fermentare în tancuri, timp în care se transformă zaharurile în alcool, prin fermentație și se transferă culoarea din coaja bobului de strugure în lichid. Interesant este ce semnifică sulfiții adăugați vinului: ei sunt ca o aspirină, un conservant ce asigură o îmbătrânire mai lungă și mai frumoasă a vinului, funcție de ciclul său de viață; pentru ca fiecare vin este unic și are propria viață și un palier de calitate și îmbătrânire. Vinurile albe și roze se îmbuteliază în primavara anului următor recoltării, pe cand cele roșii după un an până la doi de la recoltare. Interesant este și procesul de transformare a vinului în butoaiele de lemn, indiferent de modelul butoiului. Astfel, această transformare se produce pe trei direcții: prima se referă la transferul nuanțelor de aromă, de la doaga de stejar, exclusiv; compușii de aromă se combină cu nuanța dată de doaga de stejar. A doua este legată de niște tanini, care se transferă din doaga de stejar - în vin (pentru stabilizarea vinului). A treia direcție este cea de micro-oxigenare, care are loc datorită trecerii oxigenului prin porozitățile lemnului și dizolvarea lui în vin (cam ca procesul care are loc prin dopul de plută). Un butoi supraviețuiește cam la 5 cicluri de încărcare-descărcare a vinului roșu, deci cam 5 ani. Lemnul nu mai are influența necesară pentru a adăuga vinurilor nuanța de aromă, de aceea se renunță la utilizarea butoiului respectiv. Importantă este și zona de proveniență a stejarului din care sunt confecționate butoaiele. Crama Lacerta folosește butoaie de stejar românesc, unguresc, franțuzesc, rusesc și american. Se urmărește compatibilitatea cât mai bună dintre soiul de strugure și modelul de butoi, pentru a stabili și de câte ori poate fi folosit acel butoi. Aceasta se realizează în timp, prin degustări multiple, contabilizate în statistici; se îmbunătățeste astfel și experiența personalului, a inginerilor și oenologilor cramei. Brandul firmei (al cramei) reprezintă denumirea în latină a șopârlei (care predomină în zona), respectiv "lacerta". Aici se cultivă șase sortimente de vin roșu și șase de vin alb. Crama a obținut recunoașterea internațională prin numeroasele premii primite. Am avut ocazia de a o vizita atât toamna (în septembrie), cât și primăvara (în martie), bineînțeles cu degustare de vinuri. Crama este situată în județul Buzău, lângă localitatea Fințești, la o oră și jumătate de București și 15 min. de orașul Mizil, într-o zonă deluroasă înconjurată de podgorii de viță de vie.

Construit la sfârșitul sec. al XVII-lea de Constantin Brâncoveanu, domnitorul Țării Românești, palatul are o construcție arhitectonică de o frumusețe aparte. Aflat pe drumul dintre București și Târgoviște, Potlogi a fost de multe ori loc de popas pentru domnitorul Constantin Brâncoveanu. Satul era traversat de drumul principal de circulație ce lega Bucureștiul de Craiova. Numele i se trage de la arhaismul «potlog» adica petic de piele folosit de cizmari la căptușirea încălțămintei. Mare spatar pe vremea lui Șerban Cantacuzino, Brâncoveanu avea deja o moșie la Potlogi. În anul 1698 domnitorul a ridicat aici un frumos palat spre a fi lăsat moștenire fiului său Constantin, fiul cel mare și prezumtivul moștenitor al tronului țării, iar în 1683 biserica cu hramul Sf Mare Mucenic Dimitrie. Complexul monumental, ale cărei curți și grădini se întind pe o suprafață de 23.000 de metri pătrați, este alcătuit din mai multe elemente: trei curți interioare, poarta de intrare, încăperile corpului de gardă, locuinţele slujitorilor curţii, cuhnia, droşcăria, vechea casă boierească și, evident, cel mai important, palatul. Acesta are 32 metri în lungime și 23 m lățime și este o construcție de plan dreptunghiular în a cărei compunere intră o pivniță boltită, un parter și un etaj. Accesul la etaj se face prin foișorul deschis, situat pe fațada sudică, de unde se intră într-o cameră prelungă, o sala de mese, ce separă cele două apartamente inegale: cel al domnitorului, de dimensiuni mai mari în stânga și cel al doamnei în dreapta. În partea central nordică a etajului se află loggia, iar în mijlocul acestuia se află o cameră de formă pătrată, așa numită a chelarului, după cum ne relatează secretarul domnitorului, unde erau ținute lucrurile de valoare în lipsa stăpânilor casei. Încăperile de la etaj au tavanele acoperite de bolți mănăstirești cu lunete și pereți ce păstrează frumoase stucaturi cu motive florale, în trecut acești pereți fiind decorați și cu picturi murale astăzi total distruse. În camerele ansamblului muzeal putem vedea mobila și obiectele vremurilor, câteva dintre acestea fiind originale, iar altele doar reproduceri. De asemenea, putem admira aici ținutele domnitorului, sigiliu original, vasele și paharele, scrisorile și cărțile cu litere chirilice și nu în ultimul rând putem asculta povestirile ghidului despre obiceiurile domnitorului atunci când primea oaspeți sau când era cu familia. Pivnița palatului este o construcție vastă, acoperită de patru calote sferice sprijinite pe un stâlp central prin intermediul pandantivilor. Dintre cele trei curți, cea mai întinsă este curtea de primire, de formă aproape pătrată, ce se întinde de la intrare până la faţada de sud a palatului. Curtea de serviciu, sau a slujtorilor, era dreptunghiulară și ceva mai scurtă. Ea era situată la stânga celei principale şi avea accesul pe latura de vest a incintei. Cea de a treia curte, care formează grădina, cuprinde toată partea de nord (circa 2/3 din incintă), inclusiv clădirea palatului. Domnitorul avea o familie mare: șapte fete și patru băieți. Într-unul din puținele tablouri votive rămase, domnitorul este înfățișat într-o parte cu cei patru băieți, iar doamna sa Maria, în cealaltă parte cu cele șapte fiice. In 1714, după ce domnitorul a fost decapitat, iar fii săi uciși la Istanbul, turcii au devastat palatul crezând ca aurul domnitorului este ascuns pe undeva. In 1715 averea domnitorului este răscumpărată de la Poarta Otomană de Principatul Țării Românești, iar în 1717 familia Brâncoveanu intră în posesia averii, inclusiv a Caselor de la Potlogi. După 1791 domeniul ajunge în proprietatea familiei Bibescu. Palatul suferă mari distrugeri și în timpul războiului ruso-turc, 1768-1774. Armatele rusești și-au stabilit cartierul aici în 1848, iar la sfârșitul sec. al XIX-lea arendașii au continuat distrugerile. Din grandiosul Palat au rămas numai ruinele. După 1990 se reia proiectarea restaurării ansamblului, primele lucrări desfășurându-se între anii 2001-2006. În anul 2011 a început restaurarea ansamblului, având loc renovari interioare și exterioare, astfel ca palatul să arate ca în vremea lui Constantin Brâncoveanu. Curtea brâncovenească de la Potlogi reprezintă o construcție de referință pentru înțelegerea arhitecturii brâncovenești, prin plastica decorativă și prin structura sa arhitectonică.

Această arie protejată, ce include Lacul Ochiul Beiului este situată în Banat, județul Caraș Severin. Pe o distanță de 23 km râul Nera își sapă drum în calcar, formând cele mai lungi chei din România. Am vizitat zona la sfârșit de octombrie. De-a lungul văii Beiului se desfășoară o pădure temperată luxuriantă cu numeroase specii endemice și bogată în faună. Poteca ce urmează cursul râului este flancată de pădurea deasă și pe alocuri de nepătruns. În afară de șoaptele noastre, liniștea pădurii este străpunsă de zgomotul făcut de apă la trecerea pragurilor și a traverselor. Foarte molcomă în general, apa limpede și clară, de o culoare verde turcoaz, formează ochiuri de apă stătătoare în meandrele sale. Poteca duce către cascada Beușnița 1, cea mai mică dintre cele trei, după care se continuă până la Ochiul Beiului, lac cu adâncime de 3,6 m și diametru de 15 m, de o claritate și o culoare ce te lasă mut de uimire. Obiectivul aparatului de fotografiat a surprins culoarea deosebită a luciului nemișcat al apei limpezi ca de cristal: un albastru turcoaz cu nuanțe de verde. Imaginile grăiesc de la sine, făcând inutile cuvintele. Izbucul (izvorul) care alimentează lacul nu îngheață niciodată, datorită temperaturii constante, între 4 și 8 grd celsius. Ne-am despărțit cu greu de acest loc magic și ne-am continuat drumul de-alungul cursului râului, străpungând pădurea deasă și împiedicându-ne efectiv de salamandre ieșite din adăposturi datorită vremii umede. Am înmărmurit în fața celei de-a doua căderi de apă (de 15 m înălțime) ce formează cascada Beușnița 2. Figuri de animale, figuri omenești, personaje de basm, își dezvaluie prezența milenară, sculptate în stancă. Am reușit să surprind, în capturi fotografice, verdele crud al mușchiului ce îmbracă stanca și picăturile de apă ce o mențin vie. Am surprins, de asemenea, (căutând și găsind unghiurile potrivite) figurile expresive, sculptate de apă și de natură în calcar. Ora înaintată nu ne-a permis să ne continuăm drumul și să o descoperim și pe ultima dintre cele trei cascade Beușnița. Pe traseul de întoarcere, ne-am delectat cu nuanțele de verde ale pădurii virgine, ce formează cele 36758 ha de Parc Național protejat. Cu siguranță, nu va fi ultima călătorie pe care o vom organiza în această frumoasă regiune virgină.

Ciorbă bulgărească de miel, friptură de miel... Le puteți servi în zone pitorești cu mâncăruri tradiționale din Bulgaria. Veliko Tarnovo și Arbanași sunt două locații preferate de mine, în primul rând pentru că se află la 187 km de București, deci la 2h și 30 min de capitală, iar in al doilea rând pentru pitorescul locurilor și bucătăria tradițională grozavă. Veliko Tarnovo este un oraș situat în nord-centrul Bulgariei, fosta capitală istorică a celui de-al doilea Imperiu Bulgar, cu o arhitectură unică. Restaurantele din Veliko Tarnovo servesc bucatarie Internatională, Mediteraneană, Europeană, dar au și meniuri tradiționale în care predomină carnea de miel. Arbanasi este un sat tradițional muntean, sit UNESCO, situat la 4 km depărtare de Veliko Tarnovo, (de altfel, unul din satele iubite de fostul conducător Todor Jivkov) care are și un domeniu de vânătoare mare și un palat de vară, folosit acum ca hotel. Cele două orașe au o gastronomie excelentă, ce include o nemaipomenită friptura de miel gătită în cuptor de piatră. In Melnik, localitate din sudul Bulgariei, friptura de mistreț cu garnitură de legume și vin roșu de Melnik este un preparat specific vânătoresc, servit la mehane (hanuri) specifice satelor tradiționale bulgărești. În Bulgaria, relieful fiind predominant deluros-muntos, există numeroase sate tradiționale muntene cu arhitectură specifică și implicit gastronomie tradițional munteană. In Veliko Tarnovo recomand Hadji Nikoli Han (imagini mai sus), iar în Arbanasi recomand Izvora Han.

Canionul Tara este unul dintre cele mai frumoase locuri naturale de pe Pământ, cel mai mare canion de pe teritoriul Muntenegrului, cu lungimea de 82 de kilometri și cel mai adânc din Europa. Zona este parte a Patrimoniului Mondial UNESCO, o regiune intens protejată, dar și apreciată de către vizitatorii de pretutindeni. Canionul este alcătuit dintr-o mulțime de terase stâncoase cu pietriș, plaje cu nisip fin, stânci înalte, dar și peste 80 de peșteri, unele dintre ele deschise vizitelor publice. Foarte speciale sunt cascadele Tarei, acestea creând un zgomot asurzitor ce învăluie zona într-un farmec aparte. Zgomotele produse de apa ce se izbește cu putere de stânci se aud chiar și de pe culmile canionului; mai bine de 40 de cascade înfrumusețează acest teritoriu unic. Cele mai faimoase dintre ele ramân Djavolje Lazi, Sokolovina, Bijeli Kamen, dar și Gornji tepacki Buk sau Donji tepacki Buk. Datorită apelor limpezi, dar și sistemului ecologic unic, Tara a fost inclusă în biosfera ecologică a lumii, fiind protejată în temeiul unei convenții valabile la nivel internațional. În afara de drumeții în natură, pe cărările umbroase adăpostite de arbori înalți, se pot practica o serie de alte activități printre care cea mai căutată este raftingul. De altfel, raftingul este considerat sport național în Muntenegru. Ca experiență personală, traseul de rafting parcurs cam în 3 ore jumatate a fost magnific. Apa limpede cleștar, rece asijderea, potabilă, traseul prin defileu, liniștea naturii strapunsă doar de rumoarea, șoapta, vuietul asurzitor la trecerea pragurilor funcție de caracteristicile cursului râului, fac din această aventură o încantare a sufletului...

O pădure de o frumusețe magică îmbracă munții Baraolt din județul Covasna. La sfârșit de octombrie, în plină toamnă, am parcurs un itinerar în munții din județul Covasna, plecând din stațiunea Șugaș Băi (de la baza pârtiei de schi) spre vârfurile Gurgău (1017 m) și Havad (1019 m) cu un scurt popas în poiana Benko, continuând până în satul Haghig. Fotografiile vă vor dezvălui un peisaj de basm, încețoșat și fioros, descoperit prin ploaia și umiditatea excesivă. În drumul nostru am fost însoțiti de lumini și umbre, de o ceață deasă, care pe alocuri se spărgea, descătușând fantome printre copaci; jocul negurii dansante dezvelea privirii adâncul întunecat al pădurii de brad, înghetandu-ți inima. Pe masură ce urcam panta spre cele două vârfuri, padurea de fag și mesteacăn făcea loc din ce în ce mai des pădurii de brad. Dacă foioasele ne permiteau să scrutăm cu privirea în adâncul pădurii, prin aburul ce se ridica din pământul acoperit de frunzișul multicolor al toamnei, nu același lucru se întampla în pădurea de conifere. Un întuneric straniu bloca lumina, iar privirea noastră încerca, prin obiectivul aparatului foto, să patrundă prin zidul opac datorat densității pădurii de brad. Poteca îngustă și acoperită de frunziș pe porțiuni întinse, se deschidea larg către platou. De-alungul potecii spre poiana Benko, ne-am împiedicat de multe ochiuri de apă stătătoare și am întâlnit pâlcuri de ciuperci multicolore. Pădurea deasă și tulburătoare a lăsat loc platoului care ne-a încântat privirea cu o cromatică spectaculoasă, de o parte și de cealaltă a sa. Culorile toamnei se dezvăluiau în toata splendoarea lor! La coborârea de pe platou, magia umbrelor pădurii de brad a fost înlocuită de magia culorilor pădurii de foioase, până la capatul traseului: satul Hagig. Întregul itinerar încântă ochiul privitorilor și incită profesionalismul fotografilor.

Mănăstirea Cotmeana se află în județul Argeș, la 5 km de șoseaua ce leagă orașele Pitești și Râmnicu Vâlcea. Profitând de o foarte plăcută dupa-amiază de sfârșit de noiembrie, am făcut un popas la cea mai veche biserică-mănăstire din Țara Românească. Cel care a construit pentru prima dată, aici, o biserică de lemn, Schitul Cotmeana, este Radu I, domnitorul Țării Românesti între anii 1377-1383. Ulterior această bisericuță a fost devastată de un incendiu, Mircea cel Bătrân fiind cel care reface acest asezământ în perioada 1387-1389. Biserica are două hramuri: Buna Vestire și Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul. Prima atestare documentară a Mănăstirii Cotmeana se leagă de ridicarea Mănăstirii Cozia, o altă ctitorie de seamă a lui Mircea cel Bătrân, înscrisă într-un hrisov din 20 Mai 1388. Săpăturile arheologice dimprejurul Mănăstirii au scos la iveala morminte ale călugărilor athoniți, care în sec XIV erau îngropați cu o cruce de lemn și o caramidă la căpătâi. De asemenea, colecția de antichități a Muzeului Județean Argeș numără un tezaur cu monezi de aur, teracote și discuri ornamentale descoperite în acest loc. Biserica a fost restaurată de către Constantin Brancoveanu în 1711 și reparată ulterior între anii 1855-1857. Dar istoria stabilimentului a cunoscut și perioade sângeroase, pe vremea lui Mihnea cel Rău, datorate politicilor autoritare ale acestui domnitor. În februarie 1510 este pomenită bătălia de la Cotmeana dintre Mihnea cel Rău și boierii Craiovești, primul scăpând cu greu cu viață și refugiindu-se în Transilvania. Ce am descoperit noi aici? În interiorul zidurilor incintei, prevazute cu ochiuri de tragere, se află asezământul vechi compus din biserică și un turn de lemn, care adapostește cel mai vechi clopot din Țara Românească, clopot dăruit de către Jupân Dragomir în anul 1383. De menționat un fapt deosebit din timpul Primului Razboi Mondial: acest clopot a fost singurul care a fost salvat de la topire, toate celelalte trebuind cedate la Budapesta. Lângă biserica veche se află o biserică Paraclis cu hramul Acoperământul Maicii Domnului, unde acum se țin toate slujbele. Revenind la biserica veche, din cărămidă aparentă, ceea ce observăm la exterior sunt ornamentele din discuri ceramice colorate, prezente chiar sub cornișa zimțată. Ele au fost folosite pentru prima dată în Tara Romanească in scop decorativ. Aceste decorațiuni au fost realizate în stil bizantino-balcanic, specific secolelor XIII-XIV. De cum pășim în interior ne învăluie un aer mistic, în semiobscuritate. Reușim cu greu să găsim poziții pentru a imortaliza (fotografia) mareția și magia interioară a celor 620 de ani de existență a bisericii. Zidurile groase păstrează picturi sș fresce rare, cu greu observabile, atât datorită întunericului, cât și patinei vremii, ce au sters culorile și au deteriorat pereții. De pe vremea lui Mircea cel Bătrân datează pictura din naos, iar cea din pronaos datează de pe vremea lui Constantin Brâncoveanu. Tot aici tronează portretele lui Mircea cel Bătrân și al lui Petru Cercel. Pe timpul restaurării de către Constantin Brâncoveanu s-au înlocuit encadramentele de piatră ale ferestrelor și ale ușii de intrare în naos. Restaurările ulterioare au relevat formele originale ale asezământului. Una din dilemele cu care ne-am confruntat a fost cea de continuare a restaurării (mai ales a picturii) sau a păstrării ei intacte, ca un arc peste timp, cu amprenta vremurilor de mult apuse. În gradina pustie, îngrijită de nouă calugări, ne-a întâmpinat mascota mănăstirii: o pisicuță.

Corbii de Piatră este cea mai veche Mânăstire rupestră din România. Situată la aproximativ 50 km de Pitești, Mânăstirea Corbii de Piatră este localizată în județul Argeș, comuna Corbi, satul Jgheaburi. Lăcas de cult construit direct în stâncă, într-un perete masiv de 30 m înălțime, o capodoperă a artei în simbioză cu natura, ea mai este cunoscută drept "Biserica din Piatră". Aspectul bizantin îi face pe specialiști să estimeze vechimea stabilimentului în primul mileniu al erei creștine. Acesta este singurul lacaș de cult din România cu două altare funcționale pe acelasi naos, fiecare dintre ele prevăzut cu sfânta masa și proscomidiar. Biserica are două hramuri separate, unul fiind "Adormirea Maicii Domnului" primit la înscăunarea lui Neagoe Basarab, iar al doilea hram "Sf. Petru și Pavel", fiind primit când Biserica a fost resființită, în prima jumatate a secolului al XVIII-lea. Această biserică se înrudește tipologic cu grupul de biserici rupestre din Capadocia, arhitectura cu două altare dedicate unui hram dublu, fiind caracteristică lumii bizantine din secolul X. De asemenea, biserica este cunoscuta ca ctitorie a Basarabilor, conținând cel mai vechi ansamblu de pictura din România, realizat în jurul anilor 1300, la sfârșitul secolului XIII, respectiv începutul secolului XIV, înaintea celui de la Biserica Domnească din Curtea de Argeș. Mânăstirea Corbii de Piatră apare și în documentul din 23 iunie 1512 ca fiind prima atestare documentară a unei Mânăstiri de calugarițe de la noi din țară. Călătorul urcă câteva zeci de trepte vechi, până la intrarea minusculă (sub 1 m înâlțime) ce face legătura dintre exteriorul peretelui de piatră și ansamblul rupestru ce se deschide în interior. La baza treptelor se află un mic Paraclis de lemn, vechi de peste 130 de ani, prevăzut cu o clopotniță. Ceea ce izbeste imediat de la intrarea în stânca este, nu numai umiditatea excesivă (95%), ci și stadiul avansat de degradare al picturilor de pe pereți. Ansamblul se degradează permanent, nefiind renovat vreodată. Impresionante sunt icoanele pictate pe lemn, care înca rezistă timpului. Afară, sub stâncă, se află un spațiu deschis, trapeza mânăstirii (locul unde se servea masa) unde se zice că Neagoe Basarab ținea judecățile când vizita lăcașul. Mânăstirea Corbii de Piatră împreună cu Mânăstirea Nămăiești și Cetățuia Negru Vodă, formează un triunghi cu laturile de aproximativ 20 km. Această formă geometrică desenată virtual de distanțele dintre cele trei lăcașuri de cult este cunoscută ca și "triunghiul sacru al Argesului". O legendă a locului spune că acesta stancă imensă ar fi mormântul unui uriaș și că alături ar fi fost un jertfelnic (loc de sacrificiu al dacilor). Arheologii au descoperit deasupra stâncii mânâstirii urmele Cetății dacice Geridava, unde ar fi locuit o vreme regele Geților, Dromichete. Deasupra peretelui vestic al bisericii rupestre este amplasată o cruce de tip latin cu cap piramidal. Pe platoul de deasupra stâncii se ajunge urcând pe niște trepte rudimentare din butuci de lemn și de pământ. De pe platou se deschide o panoramă superbă asupra dealurilor și munților împăduriți care înconjoară zona. Numele de "Corbi" își are originea fie de la păsările care își fac cuburi în stâncă, fie de la călugării care traiau prin grotele stâncii (foto mai jos) și pe care localnicii îi numeau Corbi, datorită sutanelor negre ale acestora. Recomandarea noastra este sa descoperiți și locurile imediat înconjurătoare, deosebite prin frumusețea naturii și formele interesante săpate în stânci.

În județul Harghita se află masivul Ciomatu Mare, ce cuprinde două cratere vulcanice, într-o rezervație naturală deosebită și unică în Europa Centrală și de Est, întinsă pe o suprafață de 240 ha. Într-unul dintre aceste cratere s-a format singurul lac vulcanic din România, Lacul Sfânta Ana, iar în cel de-al doilea o zonă mlăștinoasă oligotrofă (turbărie) de 80 ha și anume Tinovul Mohoș, aflat la 1050 m altitudine. Suprafața acestei turbării este de aproape 4 ori mai mare decât a Lacului Sf. Ana, iar adâncimea sa atinge pe alocuri 20 m. Actul de naștere a acestei rezervații este pierdut în negura timpului, acum 30 000 ani. Craterul care adăpostește Tinovul a erupt primul, formând un lac. Cenușa vulcanică aruncată când a erupt al doilea crater, a colmatat acest lac, formând mușchiul de turbă, ce dă o nuanță aproape neagră celor 20 de ochiuri de apă împrăștiate pe suprafața Tinovului. Aceste ochiuri întunecate nu sunt alimentate cu apă, decât de precipitații. Patru dintre ele au o caracteristică unică: prezintă în adâncuri un fund dublu de forma unei amfore. Albia lacului se închide la mijloc, apoi se redeschide spre al doilea fund, luând forma acelei amfore. În interiorul Rezervației există o potecă-pasarelă de lemn, pe care ghizi specializați îndrumă turiștii, cale de 800 m, spre cele două ochiuri de apă existente de-alungul potecii. O altă istorie a locului ne conduce în anii 2012-2014, când turbăria a fost asaltată de insecte de mlaștina xilofage, care au distrus o mare parte din pinii Silvestru și mai ales mestecenii ce compun populația arboricolă. Tinovul Mohoș mai este recunoscut pentru plantele carnivore precum Roua Cerului, supranumită devoratoarea de insecte, dar și Rozmarinul de Turbă (în imagine), planta de 10 ori mai otrăvitoare decat mătrăguna. Otrava ei nu lasă urme, fiind nedetectabilă în corp timp de 72 de ore de la deces, după care se descompune. Toate acestea, dar și multe altele sunt povestite, și pe alocuri presărate cu anecdote, de către ghizii Parcului Natural, majoritatea dintre ei fiind săteni. Această rezervație naturală este situată între stațiunile balneo-climaterice Tușnad și Balvanyos și este administrată de Composesoratul Lăzăresti, custode fiind un localnic, Lotzi Baci. Domeniul de 435 ha se află în proprietatea sătenilor, turismul asigurând resursele financiare pentru întreținerea rezervației, grija pentru natură primând în fața exploatării resurselor pământului.

Blue Eye este un fenomen natural și în același timp o atracție turistică populară, situată în sudul Albaniei în apropiere de orașul Sarande. In septembrie 2019 am avut o foarte frumoasă aventură în Albania. Țara este fascinantă și doresc să o descriu prin locurile vizitate, în etape. Din orașul Sarande se continuă drumul către satul Muzine. Situat într-un parc natural feeric, luxuriant, străjuit de păduri de sicomori și stejari, găsim izvoarele râului Bistrice, râu ce parcurge 25 km până la vărsarea în Marea Ionică. Dintr-o gaură carstică, ce pare fără fund și căreia numeroși scafandrii nu au putut să-i măsoare adâncimea reală, țâșnesc 18 izvoare din străfundurile pământului: Blue Eye (Syri i kalter). Vazută de sus de pe platforma, gaura carstică arată ca în fotografia de mai jos: Albanezii au construit o platformă metalică ce formează o terasă, chiar deasupra "Ochiului Albastru", pentru ca turiștii să poată imortaliza, din cea mai bună poziție, acest fenomen natural magic. Referitor la întregul parc natural, parcă desenat împrejurul acestor impresionante izvoare ale râului Bistrice și flancat de munți golași, trebuie specificat că pădurea este permanent verde, datorită temperaturilor pozitive de pe tot parcursul anului. Apa însă, pe cât de ireală este limpezimea ei, pe atât este de rece, având o temperatură sub 8 grade. Văzut din față, locul arată astfel: Lângă acest obiectiv turistic se poate servi masa și contempla de pe malul râului, cromatica deosebită a peisajului din jur.

Cine nu și-a dorit vreodată o plimbare cu sania trasă de căluți într-un decor feeric? Valea Ghimeșului se află în județul Harghita și cuprinde trei comune: Lunca de Sus, Lunca de Jos și Ghimes Făget. Localnicii sunt foarte prietenoși, primitori și calzi, cu toate că suntem la Polul Românesc al frigului. Zona are o particularitate: populația de etnie maghiară se autodenumește ceangăi din Ghimeș pentru a face diferența dintre ei și cei din Moldova. O caracteristică a stilului de viață ceangăiesc este diferența dintre stilul de viață de iarnă și de vară. Primăvara ceangăii se mută cu animalele în colibe sus pe pășunile montane, iar toamna se mută înapoi în sat. Astfel, casele lor sunt răspândite pe spații întinse. Plimbările cu săniile trase de cai - iarna, sau cu căruțele trase de cai - primăvara și vara, constituie atracția principală a zonei. Traseele pitorești se desfășoară la poalele Munților Ciucului într-un cadru feeric. Localnicii nu fac rabat de la timpul alocat drumețiilor cu atelajele trase de cai. Acest tip de plimbări durează aproximativ 3 ore cu pauza de picnic. La masă se servesc produse tradiționale secuiești: pâine de cartofi cu secară, șuncă cu ceapă acompaniate de palincă, branză de burduf. Localnicii pregătesc și gulaș la ceaun servit cu murături și aceeasi palinca grozavă, cu cartofi vestiti la export cultivați în regiune. Zona este vestită și pentru mofetele specifice solului vulcanic, cu emanațiile sale de sulf, folosite în scop terapeutic, regiunea fiind supranumită și Ținutul Vulcanilor. O altă atracție a Văii Ghimeșului este pârtia de ski și bobul electric de la complexul Sky Gyimes. Parcul de animale salbatice de la Ivo (Izvoarele) se întinde pe 320 ha, fiind înconjurat de munți si cuprinde, în habitat natural, căprioare, cerbi și mufloni. Se poate ajunge la acest parc pe traseul București-Brașov-Odorheiul Secuiesc, cu destinație comuna Izvoarele.